Ei au pierdut, noi ce am castigat?

Singurele lucruri care se negociaza acum sunt interesele personale ale politicienilor. Si orgoliile lor. Si frustrarile lor. Nimic altceva. Ei nu au niciun interes in a discuta si negocia interesele noastre.

Si politicienii si partidele lor au pierdut, deopotriva, cate ceva in aceste alegeri. Din moment ce nimeni nu a castigat, cu totii au pierdut, asta e limpede. Insa, fermecator este cum toti sustin acum ca au castigat, exact nestiind nici ei ce anume. In tot acest timp, ceata din politica noastra este mai deasa decat a fost vreodata din ’90 incoace.

Mircea Geoana, candid si naiv precum un copil care vede o jucarie in geamul unui magazin, incepuse sa bata din picioare ca vrea sa negocieze incepand chiar de duminica noapte. S-ar fi pus, daca ar fi putut, chiar de atunci premier. Probabil ca simtea ca bucuria sa nu va dura. Va aduceti aminte? A vorbit la un moment dat, inainte de a intra in direct la televiziuni, pe mobil cu un anume Paul, in engleza. Il asigura ca el si partidul sau au avut o victorie majora, detasata, clara. Pentru momente din acestea cred ca l-a catalogat Ion Iliescu drept „prostanac”.

1 Decembrie, motiv de mandrie sau durere?

In preajma zilei de 1 decembrie ne bantuie, in fiecare an, o intrebare. Sau mai multe. Cine suntem si unde ne situam, ca romani, in comparatie cu Europa?

Intrebarea este urmata de dorinta de a sti ce am lasat noi istoriei. Bun sau rau, cu ce ne putem noi mandri, daca ar fi sa tragem linie astazi? Ce sau pe cine am dat noi lumii ca sa putem spune: daca acesta nu ar fi existat, lumea nu ar mai fi fost la fel?

Ca si cum situatia s-ar  schimba de la an la an, reluam mereu aceasta problema si o intoarcem pe toate fetele. Cand suntem ingaduitori, gasim cateva repere in istorie. Insa, de cele mai multe ori, ne descoperim fara niciun punct de sprijin in trectulul nostru, oricum cenusiu. Orice ne-am raspunde, recunoastem, mai devreme sau mai tarziu, ca aici, in Romania, exista un ceva anume care ne trage in jos.

McCain, victima discriminarii pozitive?

Există cel puţin două motive care justifică această întrebare: „discriminarea pozitivă” şi „efectul Bradley”. Ambele concepte au luat naştere chiar pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Deşi la această întrebare răspunsul nu va putea veni decât în urma realizării unor ample sondaje şi studii sociologice, merită să ne imaginăm cum aceste două idei au influenţat poate votul americanilor de pe 4 noiembrie.

„Discriminarea pozitivă” a apărut în 1964, când Civil Rights Act a iniţiat o legislaţie antidiscriminatorie, care interzicea angajatorilor şi stabilimentelor şcolare din SUA orice discriminare în materie de angajare sau de admitere pe bază de caracteristici particulare, precum rasa, originea naţională, religia sau sexul. Un an mai târziu, preşedintele Lyndon Johnson defineşte principiile discriminării pozitive, pentru a favoriza angajarea minorităţilor. La origine, se dorea ca prin această iniţiativă, în numele justiţiei şi al echităţii, să se prevină şi să se compenseze nedreptăţile suferite de anumite grupuri, identificabile.

Sa ne ferim!

“Ordinea astrala in care traim este o exceptie; aceasta ordine, precum si durata considerabila de care a avut nevoie, a facut la randul ei posibila exceptia exceptiilor: formarea organicului.

Dimpotriva, caracterul general al lumii este haos pentru vesnicie, nu in sensul absentei necesitatii, ci al absentei ordinii, structurii, formei, frumusetii, intelepciunii si cum se mai numesc toate estetismele noastre omenesti. (…)

Dar cum ne-am putea noi permite sa mustram sau sa laudam Universul! Sa ne ferim a-i reprosa duritatea si nechibzuinta sau contrarul acestora, el nu este nici perfect, nici frumos, nici nobil, si nu vrea sa devina nimic din toate acestea, nici nu tinde sa imite omul! (…)

Sa ne ferim sa spunem ca in natura exista legi. Exista doar necesitati; aici nu exista nimeni care comanda, nimeni care se supune, nimeni care incalca.

Daca stiti ca nu exista scopuri, atunci stiti si ca nu exista intamplare, deoarece numai alaturi de o lume a scopurilor cuvantul ‘intamplare’ are un sens.

Sa ne ferim sa spunem ca moartea este opusa vietii. Viata este numai o varietate a mortii, o varietate foarte rara.”

Aceste randuri provin din “Stiinta voioasa – ‘la gaya scienza’, &109”. Mi s-a parut atat de inviorator, poate chiar infiorator, sa recitesc acest pasaj din Nietzsche, incat am spus ca merita sa il impartasesc cu voi, aici.

Dincoace de Bine si Dincolo de Rau, in audiovizual

Legea ponderii egale a stirilor in jurnale ne arunca fix in evul mediu al audiovizualului.

Legea adoptata miercuri de Senatul Romaniei, referitoare la ponderea egala a stirilor pozitive si negative din jurnalele de stiri in audiovizual, nu este primitiva sau comunista pentru ca instituie cenzura sau pentru ca, in sine, legea este absurda. Ea este primitiva pentru ca principiul legii este unul medieval, arhaic si inchizitorial.

Pentru ca legea sa poata fi inteleasa si apoi aplicata noi ar trebui sa stim mai intai si mai intai ce este Bine si ce este Rau. Ar trebui sa fi lamurit de mult timp problemele eticii, iar morala ar trebui sa ne fie la fel de cunoscuta si exacta precum un manual de logica formala. Clar si limpede.

Insa, intr-o lume gri, in plin deconstructivism unde valorile eticii s-au amestecat intr-atat incat fiecare individ are propria sa morala, asadar, intr-o astfel de lume, cum ar putea cineva imparti (si in pondere egala inca!) stirile in pozitive si negative fara sa nasca milioane de controverse? Cine va avea ultimul cuvant? Patriarhul cu trustul sau de presa nou format? Presedintele sau Senatul?

Legea lui Ghisa si Funar tradeaza cu fidelitate spiritul inchis, imbacsit si invechit al politicienilor. Legea celor doi scoate la iveala nu doar frustrarile lor politice, dar si limitele lor intelectuale. Nici macar biserica ortodoxa (catolica sau protestanta) nu a reusit sa delimiteze cu atata precizie si finete faptele oamenilor incat sa reuseasca sa le imparta in Bune si Rele. Ba chiar pana si in Crestinism exista, in prezent, mai multa toleranta fata de judecarea actiunilor noastre.

Up-date: Am putea gandi asa. Sau am putea sa ne punem pe ras si pe facut misto de creierele reduse ale celor care au initiat, discutat si votat aceasta lege.

De ce nu imi place CTP – reluare

Pentru ca are mereu dreptate. Pentru ca este mereu genial. Pentru ca gandirea sa este mai riguroasa decat un manual de logica simbolica.Imi aduc aminte de un talk-show de prin 97′ cind Cristian Tudor Popescu era fata in fata cu Gabriel Liiceanu. Pe atunci, Liiceanu era mult mai celebru decat Crucisatorul presei romanesti. De altfel, spiritul critic si luciditatea onesta a gindirii sistematice popesciene abia devenea cunoscuta marelui public (probabil fara intentia si dorinta autorului). Pe atunci si eu il admiram pe Liiceanu – iertata-mi fie inocenta, dar, inca nu facusem cunostinta cu pasiunea sa pentru masini, pentru propria-i imagine si multe altele… Dar, sa revin. CTP-ul inca era un nume in afirmare. Si, ce sa vezi? In acea confruntare nu stiu cum se ajunge cu discutia din mizeria cotidiana la ontologie. Si, iar nu stiu cum reuseste, deodata, Popescu sa il ia pe Liiceanu la rost cu ontologia. Cum? Un gazetar pasionat de science-fiction il aducea in corzi pe filozoful jurnalului de la Paltinis! Eu ma revolt, injur, si in gand si cu voce tare, iau apararea idolului meu, ii promit razbunarea intelectuala si multe altele… Nici nu apuca Liiceanu sa isi revina din doua-trei intrebari fulger ale lui Popescu ca mi-l si aduc aminte pe Crucisator cum ii da sah mat elevului lui Noica: “Nu e adevarat domne! Va spun eu ce este ontologia!…” Pina sa il apuce nervii pe Liiceanu si sa doreasca sa plece din emisiune, ma apucase pe mine risul. Imi spuneam: “ia uite mai, un gazetar a ajuns sa il puna la punct si sa ii dea lectii de ontologie lui Gabriel Liiceanu!” Timpul avea sa treaca….

Filosoful ascet si-a recunoscut unele placeri si face apologia BMW-ului, iar gazetarul avid de afirmare se plimba modest cu o Dacie. Spune asta ceva? In ordinea schimbarilor ar fi trebuit sa ajung sa il iubesc pe Cristian Tudor Popescu. Nu am reusit. CTP-ul transmite un sentiment de indignare. Oricat de calm, bucuros si linistit ai fi, daca l-ai ascultat s-a dus dracului starea ta. El este acum moralistul. Cred ca, pentru el, acea intalnire cu Liiceanu a fost foarte importanta. CTP-ul a vrut toata viata sa devina – sa fie recunoscut drept – intelept, filosof, moralist, scriitor. Exact ceea ce nu a fost niciodata! Spune-i lucrurile astea si ai vezi ce torent silogistic de argumente se va abate asupra ta pentru a te convinge de contrariu. Dar el stie…! In discursul CTP-ului exista o dusmanie constanta pe care o transmite indiferent de subiectul pe care il abordeaza. Un nu stiu ce care irita voia buna. Cristian Tudor Popescu afirma modest ca nu are mereu dreptate, dar vrea sa ii dai dreptate tot timpul. CTP-ul recunoaste deschis ce stie si ce nu stie. Incearca, insa, sa il aprinzi intr-o disputa si o sa uite imediat acest rezultat intelept al cunoasterii de sine. Cind CTP-ul se porneste sa demonstreze ceva, Kant re-inviat de-ai fi si tot nu ai mai putea sa il opresti. CTP-ul vrea sa lasa impresia ca stapineste o cultura mai mult decat bogata, ca e un erudit in aproape orice domeniu. Insa cunostintele sale abia daca acopera lecturile de baza ale unui singur domeniu. CTP-ul crede ca daca l-a citit si, poate l-a inteles, pe Spinoza sau Leibniz, asta ii da dreptul sa dea lectii de ontologie oricui. Dar Cristian Tudor Popescu nu este doar atat. Daca il acuzi de incultura, recunoaste imediat, ca e posibil sa nu stie tot. Poate iti da si dreptate. Insa o face cu aerul acela care vrea sa convinga ca modestia sa este mai inteleapta decat furia acuzatiilor tale. CTP-ul este inteligent. Analizele sale sunt uneori briliante. Observatiile Crucisatorului sunt exacte si profunde. Ele sunt folositoare, de multe ori CTP-ul fiind unicul care spune ceva cu rost. Dar Popescu este indirjit. Si are complexele lui. El stie ca l-a jignit pe Liiceanu atunci. Asa cum stie si de ce a facut-o. Fiecare admirator vrea sa isi ucida idolul! Cristian Tudor Popescu pozeaza ca nu pozeaza niciodata. El este atat de inteligent incat nu il poti critica fara sa devii ridicol. Sofismele lui nu le poate dibui decat un profesor de logica. Eu nu pot, totusi, sa ii iert furia, patosul si diletantismul. In ultima vreme, CTP-ul incepe tot mai des un discurs pentru a se opri la mijlocul sau deoarece a uitat ce vroia sa spuna. Oare din cauza abundentei de idei sau din lipsa lor? Cine stie cum functioneaza un discurs bine structura, cu o idee calauzitoare, intelege.

CTP-ul este atat de iubit pentru ca este atipic. Si consecvent in negativismul sau. Sceptic de serviciu al gazetariei, Cristian Tudor Popescu se pare ca a ramas incremenit in proiectul combaterii. Nu a citit ca dupa antiteza urmeaza sinteza. A ramas, probabil, doar la antinomiile ratiunii din Critica Ratiunii Pure, daca le-a citit si pe acelea…

In lumina lui Robert Powell

Din 1990, sarbatoarea Pastelui, la romani, a fost mereu marcata de filmul lui Franco Zeffirelli. An de an, cel putin o televiziune nationala a difuzat acest film. Interpretarea unica a lui Robert Powell l-a re-creat pe Isus pentru cultura urbana a modernitatii. Dupa ce l-am vazut pentru prima oara pe Robert Powell in rolul lui Isus din Nazareth, cu greu mi-am imaginat ca Hristos mai poate avea un alt chip, altul decat cel al actorului britanic…

Sa nu ridice nimeni piatra, caci nu hulesc. Vorbesc vrajit de magia interpretarii lui Robert Powell. Tot asa, cred ca mesajul pe care filmul il transmite tinerilor, este mult mai puternic decat cel al unui preot din timpul slujbei.

Robert Powell este actorul despre care, in Romania, se spunea, pe la mijlocul anilor 90′, ca dupa ce a interpretat acest rol a innebunit. Pentru ca inainte de acest rol nu credea in EL, iar filmul l-a transformat atat de mult incat psihicul sau nu a mai suportat si a cedat.

Acestea sunt primele semne ale nasterii unui mit. Asa apar legendele in jurul personajului de poveste. Desigur, in acea vreme nu exista internetul care sa iti verifice imediat informatiile, iar ani de zile am trait cu aceasta stupida explicatie. In fond, doar asa puteam intelege supraomescul efort de a interpreta un asemenea rol, nu?…

S-a intamplat acum un an – Raluca Stroescu

Acum un an, in presa s-a scris ca Raluca Stroescu a murit din cauza epuizarii de la birou. Si precizez, presa a spus asta. Altfel formulat, ea a murit de prea multa munca, de infometare, de stres. Exista, sunt absolut sigur, o anume intoxicare in sentintele astea. Poate ca, din punct de vedere medical, Raluca a murit din cauza epuizarii de la serviciu. Insa exista aici o drama a timpului nostru, o drama a generatiei tinerilor de dupa ’89.

Raluca a vrut sa munceasca atat de mult sau a fost fortata indirect de catre sistemul in care activa? Sunt convins ca a fost un melanj intre aceste doua tendinte. Si angajatii, la fel ca si patronii si directorii, vor la tot atat de mult sa castige cat mai mult, tot mai mult!

Drama Ralucai este drama noastra a tuturor. Este drama celor care vor sa traiasca mai bine. In Romania insa un salariu care sa iti permita sa traiesti mai bine este echivalent, de cele mai multe ori, cu eliminarea timpului liber din viata ta. DE CELE MAI MULTE ORI. Unii din pacate si-au eliminat de tot timpul liber. Si asta se intampla, din nefericire, in tot mai multe cazuri…

A murit Monica Lovinescu. Ce a ramas in locul ei?

Nimic. S-a spus ca ea a fost vocea critica din perioada comunista. Asa este. Ea s-a numarat printre putinele persoane care si-a permis sa critice “sistemul”. L-a criticat, insa din exterior. Monica Lovinescu a tipat din afara casei, a facut morala stand in tribuna si a infierat lasitatile romanilor din tara in timp ce existenta ei occidentala avea la oringine un gest las.

Nu vreau sa spun ca cine nu a mancat soia in Romania, inainte de ’89, nu are dreptul sa judece. Vreau sa subliniez un alt lucru. Vocea critica a Monicai Lovinescu a fost doar una de exil. Si mai vreau sa spun ceva.

Daca noi am fi avut aceste voci in tara, daca am fi avut mai multe astfel de voci aici, in Romania, poate ca altul ne era destinul. Si alta istoria. Poate si noi am fi fost acum mai destepti, mai buni, mai putin frustrati, mai calmi, mai putin hoti si spagari. Fara cei 45 de ani de comunism poate ca astazi nu am fi fost atat de nepoliticosi, atat de haini si de rai. Suntem rai, asa cum doar niste animale inchise mult timp in cusca pot fi! Si la fel de nemancati ca si ele!

Nu sunt de acord cu Dan Tapalaga. Si nici nu Gabriel Liiceanu. Nu cred ca noi, cel putin nu eu sau generatia mea, ar trebui sa ne plecam in fata unor destine precum cel al Monicai Lovinescu. Noi nu am avut cu adevarat eroi care sa se fi opus lui Ceausescu. Noi nu am avut nici urma de vreo miscare asemanatoare celei din Polonia, de la Gdansk, sau vreun personaj care sa semene cu Lech Walesa. Miscarea polonoza “Solidaritatea”, din august 1980, de pe santierele navale din Gdansk, a fost una dintre cele mai importante miscari greviste din tarile membre ale blocului sovietic. Miscarea muncitorilor polonezi a intrat in istorie pentru ca a dus la infiintarea primului sindicat liber din europa de est, “Solidaritatea”. Noi cu ce am intrat in istorie? Cu ce am iesit de sub jugul istoriei?

Cum am putea noi, noi cu totii nu doar parintii nostri – contemporanii acelor vremuri, sa ridicam ochii din pamant in fata unor asemenea destine? Credeti ca acelor polonezi nu le-a fost frica? Credeti ca ei nu aveau copii, sotii, parinti acasa? Si ei au fost atestati, iar cei mai nefericiti au infundat chiar puscariile.

Vocea care s-a stins la Paris a vrut sa ne fie mai bine. Si a facut tot ce a putut pentru asta. Dar a facut-o de la distanta. Din exil. Eu nu uit. Nu vreau sa uit ca noi toti aici, in Romania, inainte de 1989, am tremurat de frica. Ca am preferat sa tacem ca sa ne fie putin mai bine decat sa deschidem gura sa sa strigam ca nu suntem de acord cu ei – cu nedreptatea si cu minciuna. Noi toti ne-am facut calcule minore, ne-am bucurat la maruntis, ne-am lasat cumparati cu o portocala, cu o banana, ba chiar si cu o punga goala, dar straina. Cu un cartus de Kent se cumparau doctorii si secretarii de partid. Trist, dar asta este istoria noastra. Nimic mai mult, nimic mai putin.

As fi vrut sa avem alta istorie. Sa fi existat macar cate un nebun care o data la zece ani sa il fi scuipat in fata pe Ceausescu. Sau sa il fi injurat in public, sau sa il fi impuscat. Nu am avut nici macar nebuni in comunism. Nu am avut nimic. Nu se stie nici macar daca noi am existat. Nu exista nicio dovada.

Umor a la Realitatea TV

Realizatorii emisiunii Fetele Cotidianului, de la Realitatea Tv, de aseara, au fost relaxati. Dincolo de prezentarea unor retete traditionale de bucate romanesti, explicate pe indelete de Dinescu, si-au dat drumul la ras si incrancenatii consacrati ai dezbaterilor politice televizate: Turcescu, Ursu si Hurezeanu. Ce a iesit? Ceva umor si cateva subtilitati.

1. Turcescu catre Ursu: “Dar ce viitor ai tu, Adrian Ursu? … pardon, ce viitor crezi Tu ca mai are Adrian Cioroianu?” (Discutia se purta in jurul viitorului fostului ministru de externe, Adrian Cioroianu.) Oare l-a luat gura pe dinainte pe Turcescu sau s-a razgandit si a schimbat intrebarea?

2. Hurezeanu: “Pai asta, Adrian Copilul Minune, poate o sa faca treaba mai buna decat cel pe care il cheama Tatulici la emisiunea lui…”
Dinescu: “Vrei sa spui ca asta, Copilul Minune, e mai bun decat Tatulici? … Hai ca m-am prins, decat cei pe care ii cheama Tatulici la emisiunile lui!”

I love Bulgaria!

Un scriitor bulgar, autorul unor carti despre capii lumii interlope locale, a fost impuscat in cap la Sofia. Un adevarat artist postmodern. Daca nu avea publicitate, si daca va supravietui ( caci, se pare, inca nu a murit),  scriitorul si-a asigurat viitorul. Cel putin in tara vecina. Si mai interesant mi se pare ca Gheorghi Stoev a recunoscut in mai multe randuri ca pana sa se apuce de scris el facuse parte din lumea interlopa. Asta da artist care a experimentat realitatea! Gheorghi Stoev este autorul mai multor carti despre capii lumii interlope din Bulgaria. Din cate se pare, autorul a avantajat in scrierile sale mai mult realitatea decat fictiunea.

O alta parere

Si pe mine m-a mirat cum a subjugat Putin audienta summit-ului NATO. Cel mai bine a surprins acest lucru Dan Tapalaga, in articolul sau – “Putin si democratia: a deschis mujicul gura”, pe care vi-l recomand si voua.